Cum și-a construit Rusia propriul internet, s-a izolat de restul planetei, iar rușii au ajuns să trăiască într-o bulă informațională

Timp de citire: 16 minute

În ultimul deceniu, autoritățile ruse au implementat treptat un “internet suveran” – o rețea națională menită să funcționeze independent de restul lumii și să fie strict controlată de stat. Motivațiile oficiale invocate au fost protejarea securității naționale și prevenirea influențelor străine ostile, însă rezultatul a fost izolarea informațională a populației.

Pas cu pas, Rusia a instalat infrastructura tehnologică și cadrul legal pentru a putea filtra sau chiar întrerupe conexiunile cu internetul global, asemănător Marelui Firewall chinezesc. Această evoluție a transformat spațiul online rusesc într-o bulă informațională în care majoritatea cetățenilor primesc doar narațiunea aprobată de regim, contactul cu surse externe fiind sever limitat sau monitorizat.

Cauzele: de ce a dorit Rusia un Internet izolat?

Oficial, planul de a construi un internet propriu, suveran, a fost justificat ca o măsură de apărare. Conducerea rusă susține că Statele Unite și alte puteri occidentale dețin controlul unor infrastructuri critice ale internetului global – de la servere DNS până la platforme online – și că, în eventualitatea unui conflict major, Rusia ar putea fi deconectată forțat de către adversari. În 2019, președintele Vladimir Putin afirma că Rusia trebuie să se asigure că „RuNet” (internetul rusesc) poate funcționa fiabil, pentru a se proteja de riscul ca servere aflate în afara controlului rus să fie oprite sau compromise. În aceeași logică, a fost invocat caracterul „agresiv” al strategiei de securitate cibernetică a SUA – un pretext pentru a justifica necesitatea unei rețele naționale reziliente.

Pe lângă aceste motive defensive, există și cauze interne politice. Internetul liber reprezenta o amenințare la adresa regimului, facilitând organizarea protestelor și răspândirea mesajelor critice la adresa puterii. Liderii ruși au văzut în evenimente precum Primăvara Arabă sau protestele anti-corupție de la Moscova dovada că rețelele sociale și site-urile independente pot mobiliza opoziția. Astfel, controlul informației a devenit esențial pentru menținerea regimului. Un internet domestic izolat oferă statului capacitatea de a cenzura conținutul „periculos” (de la criticile politice catalogate drept extremism, până la știrile din surse occidentale) fără a depinde de companii străine. De altfel, încă din 2008 Rusia a creat un registru centralizat de site-uri interzise, gestionat de Roskomnadzor (agenția federală de supraveghere a comunicațiilor). Inițial conceput pentru a bloca pagini cu pornografie infantilă, droguri sau instigare la sinucidere, acest registru a fost rapid extins și folosit abuziv pentru a cenzura criticile la adresa autorităților sub pretextul combaterii „extremismului”.

În esență, Rusia a dorit un internet suveran din același motiv pentru care controlează presa tradițională: pentru a crea o „zonă sigură” informațională, în care narativa statului nu poate fi contrazisă sau subminată de surse externe. Iar argumentul suveranității digitale – acela că orice stat are dreptul să-și protejeze spațiul virtual la fel cum își apără frontierele fizice – a fost folosit intens de Kremlin pentru a legitima aceste măsuri.

Primii pași spre cenzură online (2008–2014)

Primele elemente ale „marelui firewall” rusesc au fost puse în funcțiune în anii 2010, cu mult înaintea legii internetului suveran din 2019. Încă din 2012, autoritățile de la Moscova au introdus legislație care permitea blocarea site-urilor fără ordin judecătoresc, sub pretextul protejării minorilor de conținut nociv. La 1 noiembrie 2012, Roskomnadzor a publicat prima „listă neagră” de site-uri interzise, vizând inițial pagini web cu pornografie infantilă, propagandă pro-suicid sau droguri. Acesta a fost începutul cenzurii instituționalizate pe Internetul rus. Ulterior, definiția conținutului interzis s-a lărgit: în martie 2014, în contextul tensiunilor legate de Ucraina, Roskomnadzor a blocat deja primele portaluri de știri independente (precum Grani.ru, Kasparov.ru) pe motiv că ar fi promovat „chemări la protest”, de fapt încercând să reducă la tăcere vocile critice în preajma anexării Crimeei.

Tot în 2014, Rusia a adoptat o lege care impunea ca toate companiile de internet să stocheze datele utilizatorilor ruși pe servere din Rusia. Refuzul companiilor occidentale de a localiza datele a dus la blocarea unora dintre ele – de pildă, rețeaua profesională LinkedIn a devenit inaccesibilă în Rusia în 2016, neconformându-se noilor cerințe. Aceasta a fost o măsură importantă de fragmentare a internetului, forțând datele să fie menținute în interiorul granițelor digitale ale țării.

În anii următori, regimul a continuat să își consolideze cadrul legal de supraveghere și control. Un moment definitoriu a fost adoptarea pachetului de legi „Yarovaya” în 2016 (intrat în vigoare în 2018), care obliga furnizorii de telecom și platformele de internet să stocheze timp de 6 luni comunicările utilizatorilor (inclusiv traficul online) și să furnizeze serviciilor secrete cheile de criptare la cerere. Aceste prevederi au sporit capacitatea de supraveghere în masă a statului și au crescut costurile pentru companiile tech (multe plângându-se că noile cerințe sunt tehnic și financiar împovărătoare).

În paralel, puterea a început exercițiile de cenzură tehnică. În 2018, Roskomnadzor a încercat blocarea aplicației de mesagerie Telegram (care refuzase să predea Serviciului Federal de Securitate cheile de criptare). În încercarea sa, autoritatea a blocat milioane de adrese IP asociate serviciilor cloud folosite de Telegram – însă rezultatul a fost haotic: numeroase site-uri și servicii nevinovate au fost afectate colateral, în vreme ce utilizatorii ruși au continuat să acceseze Telegram prin diverse mijloace. Acest eșec răsunător a demonstrat limitele tehnice ale cenzurii ruse la acel moment. Drept consecință, în 2020 RKN a renunțat tacit la blocarea Telegram, admițând implicit că vechile metode brute (blocarea IP în masă) nu funcționau eficient. Această lecție a impulsionat Kremlinul să investească în tehnologii mai avansate de filtrare și control – punând bazele noii infrastructuri DPI (Deep Packet Inspection) prevăzute de legea internetului suveran.

Cronologia restricțiilor internetului în Rusia (2008–2025)

Pentru a înțelege modul în care Rusia și-a construit treptat propriul internet izolat, iată principalele repere cronologice ale restricțiilor și măsurilor adoptate:

• 2008: Crearea registrului centralizat de site-uri interzise (Roskomnadzor devine cenzorul internetului rus).

• 2012: Legea pentru protecția copiilor de informații dăunătoare – permite blocarea fără hotărâre judecătorească a site-urilor considerate periculoase. Se publică prima „listă neagră” de site-uri blocate (ex. enciclopedia satirică Lurkmore este printre primele ținte).

• 2014: Lege care obligă stocarea datelor cetățenilor ruși pe servere locale (devine activă în 2015). LinkedIn este blocat în 2016 pentru neconformare . Martie 2014 aduce primele blocări de site-uri de știri și bloguri de opoziție (Navalnîi, Grani.ru ș.a.) sub acuzația de extremism, în contextul crizei din Ucraina.

• 2016: Adoptarea pachetului legislativ Yarovaya (intră în vigoare în 2018) – sporește supravegherea comunicațiilor și obligă companiile tech să faciliteze accesul autorităților la datele utilizatorilor.

• Aprilie 2018: Tentativa de blocare a Telegram eșuează; milioane de IP-uri sunt blocate inutil, arătând nevoia de metode mai fine de cenzură.

• Mai 2019: Președintele Putin semnează Legea “Internetului Suveran”, ce permite autorităților să controleze punctele de schimb de trafic internațional și să ruteze intern conexiunile. Practic, Kremlinul dobândește legal posibilitatea de a „închide internetul extern” – adică accesul la orice site găzduit în afara Rusiei . Se instalează echipamente DPI la nivelul furnizorilor de internet pentru a pune în aplicare legea.

• 2019–2021: Roskomnadzor începe instalarea de echipamente speciale la operatori, menite să izoleze rețeaua rusă la ordin. Măsura este justificată oficial prin nevoia de a contracara atacuri cibernetice occidentale, însă criticii o numesc riscul ridicării unei „Cortine de Fier online”.

• Iulie 2021: Rusia efectuează teste la nivel național de deconectare de la internetul global. Între 15 iunie și 15 iulie 2021, toți operatorii majori (Rostelecom și marile companii mobile) participă la un exercițiu tehnic ce simulează tăierea legăturii cu rețeaua mondială, pentru a verifica dacă „RuNet” poate funcționa izolat în caz de necesitate . Potrivit surselor, testul a fost considerat un succes preliminar, neprovocând perturbări majore la nivelul utilizatorilor . Aceste teste vor fi repetate anual conform legii din 2019.

• Martie 2021: Noile echipamente DPI sunt folosite pentru prima oară într-o acțiune de răsunet – încetinirea intenționată a accesului la Twitter. Motivul invocat a fost neștergerea unor conținuturi „ilegale”, dar mesajul transmis companiilor tech a fost clar: Rusia poate acum degrada sau bloca platforme la nivel național fără a afecta întreaga rețea. Rata de încărcare a fotografiilor și videoclipurilor pe Twitter a fost drastic redusă pe teritoriul rus, demonstrând eficacitatea noilor instrumente de cenzură.

• 2021: Autoritățile interzic oficial multe servicii VPN folosite pentru ocolirea cenzurii, înscriindu-le pe lista neagră. De asemenea, companiile Big Tech străine sunt obligate prin lege să deschidă reprezentanțe locale și să şteargă conținutul interzis sub amenințarea amenzilor sau a blocării (așa-numita lege a „ofililor” digitali).

• Februarie–Martie 2022: Invazia Ucrainei marchează o cotitură drastică. Autoritățile introduc cenzura de război: media sunt obligate să numească invazia „operațiune specială”, iar oricine distribuie „știri false” sau „discreditează armata” riscă pedepse penale . În numai o săptămână, Roskomnadzor blochează cele mai mari instituții media independente ruse (de la Echo Moskvy la Meduza), eliminând sursele alternative de informare . Pe 4 martie 2022 intră în vigoare noile pedepse drastice – cenzură de război care conduce la mii de site-uri blocate (peste 5.300 de adrese doar în primele 5 luni ale conflictului).

• Martie 2022: Un tribunal rus declară compania Meta (Facebook și Instagram) „organizație extremistă”, justificând decizia prin presupuse îndemnuri la violență la adresa rușilor . Consecința: Facebook și Instagram sunt interzise în Rusia. Twitter fusese deja restricționat masiv, iar accesul la platforme precum YouTube devine tot mai dificil (deși nu este interzis oficial la acea dată, se discută insistent despre blocarea sa completă). TikTok, deși nu e interzis formal, oprește utilizatorilor din Rusia posibilitatea de a posta conținut nou, conformându-se cerințelor cenzurii ruse.

• 2022–2023: Fluxul de informații externe se reduce drastic. Site-urile marilor instituții de presă occidentale (BBC, CNN, Deutsche Welle, Radio Liberty ș.a.) sunt blocate. Serviciile Google rămân accesibile parțial, dar compania este amendată și constrânsă să elimine rezultate sau videoclipuri neconforme (YouTube șterge conținut „extremist” la cererea Moscovei, de ex. materiale legate de gruparea Wagner). Populația rusă se orientează masiv spre alternative locale: rețeaua socială VKontakte (similar Facebook), RuTube (alternativa autohtonă la YouTube), motorul de căutare Yandex, email pe Mail.ru etc. Ecosistemul digital rusesc devine din ce în ce mai autonom, substituind serviciile occidentale retrase sau interzise.

• Iunie 2025: Rusia trece la un nou nivel al izolării digitale, restricționând vast accesul la servicii de infrastructură web occidentale. Furnizorii de internet ruși încep să încetinească până la blocare traficul către Cloudflare – una dintre cele mai mari rețele globale de livrare de conținut, care protejează ~20% din site-urile mondiale. Din 9 iunie 2025, utilizatorilor ruși le este permis să încarce doar primii 16 KB din orice pagină web deservită prin Cloudflare, după care conexiunea este practic întreruptă . Această limită infimă (echivalentul a circa 10–14 pachete de date) face ca majoritatea site-urilor protejate de Cloudflare să devină imposibil de accesat din Rusia. Măsura, neanunțată oficial, este aplicată de toți operatorii majori (Rostelecom, MegaFon, VimpelCom, MTS etc.), afectând toate protocoalele și metodele de conectare. Telemetria Cloudflare arată o prăbușire bruscă a traficului din Rusia odată cu introducerea acestei restricții. Graficul de mai sus prezintă creșterea ratei de pachete pierdute după depășirea pragului de 16 KB transferați, indicând blocarea aproape totală a conexiunilor outbound către rețeaua Cloudflare. Potrivit companiei, navigarea web devine practic imposibilă în aceste condiții tehnice. În paralel, se raportează fenomen similar de throttling (încetinire deliberată) și pentru alte servicii de hosting și cloud occidentale, precum compania germană Hetzner sau americana DigitalOcean. Aceste acțiuni confirmă efortul susținut al Moscovei de a izola utilizatorii ruși de internetul global și de a-i direcționa către alternative domestice, reducând dependența de tehnologiile occidentale.

După cum se observă din această cronologie, Rusia a avansat constant pe calea suveranizării internetului: de la cenzură punctuală (liste negre de site-uri) la filtrare la nivel național în timp real și chiar scenarii de deconectare completă. Fiecare criză – internă sau externă – a fost folosită ca pretext pentru a strânge și mai mult lanțul digital în jurul populației.

„Internet suveran” în practică: infrastructură și proceduri

Legea “Internetului Suveran” adoptată în 2019 a fost piatra de temelie a noului internet rusesc. Aceasta a prevăzut măsuri tehnice ample: tot traficul de internet din/înspre Rusia trebuie să treacă prin puncte de schimb controlate de stat, unde poate fi filtrat sau oprit în caz de „amenințare” . De asemenea, legea a ordonat crearea unui sistem național de nume de domeniu (DNS), astfel încât dacă serverele DNS globale ar deveni inaccesibile, site-urile cu domeniu .ru să continue să funcționeze intern . Cu alte cuvinte, Rusia și-a construit un paralel digital: dubluri ale serviciilor esențiale de internet (servere DNS locale, puncte naționale de rutare, centre de date proprii) care să îi permită autonomie față de rețeaua globală.

Implementarea concretă a implicat instalarea la furnizorii de servicii (ISP) a unor dispozitive specializate de Deep Packet Inspection (DPI) furnizate de stat. Aceste „cutii negre” inserate în infrastructura operatorilor pot analiza și filtra traficul pe baza unor reguli centralizate de Roskomnadzor. Prin DPI, autoritățile pot bloca accesul la un anumit site sau serviciu cu precizie (fără să mai blocheze tot blocul de IP-uri, ca în trecut) și pot chiar degrada calitatea traficului (cum a fost cazul încetinirii Twitter). Un exemplu notabil: echipamentele instalate în cadrul testelor din 2021 au fost folosite imediat pentru a limita viteza rețelei Twitter în Rusia, ca sancțiune pentru neștergerea conținutului „interzis” . Acest incident a demonstrat că noul sistem permite statului să „tragă de manetă” și să frâneze selectiv internetul pe segmente întregi.

Procedural, Roskomnadzor (RKN) este agenția-cheie care coordonează cenzura online. RKN emite ordine către ISP-uri privind blocarea anumitor resurse web (fie prin includerea lor în registrul negru, fie prin comenzi DPI pentru filtrare în timp real). Tot RKN monitorizează și gradul de conformare – de exemplu, a supravegheat încetinirea Cloudflare prin analiza traficului și a constatat scăderea cu peste 80% a volumelor de date transferate, semn că operatorii au aplicat dispozițiile de throttling . Lipsa de transparență este o caracteristică a acestor proceduri: în cazul Cloudflare, compania a declarat că nu a primit nicio notificare oficială din partea autorităților ruse despre restricții, semn că deciziile se iau discret, la nivel de minister sau serviciu de securitate, și se execută direct de către furnizori .

Pe plan legal, regimul a creat un întreg arsenal care să descurajeze ocolirea cenzurii. VPN-urile neautorizate au fost interzise și periodic se publică liste cu aplicații de VPN blocate. În 2024, Consiliul Suprem pentru Spațiul Cibernetic din Iran (similarul iranian) a interzis VPN-urile fără licență, iar Rusia a adoptat măsuri echivalente, încercând să împiedice cetățenii să folosească rețele criptate alternative . De asemenea, Rusia a instituit amenzi grele pentru companiile de internet care nu respectă solicitările de cenzură – de exemplu, Google a fost amendată cu milioane de dolari pentru neeliminarea conținutului interzis și risca chiar încetinirea traficului serviciilor sale pe teritoriul rus. Acest mix de presiune tehnologică și legală asigură că, în prezent, ecosistemul online rus se conformează strict directivelor statului.

Un alt pilon al internetului suveran este propaganda digitală internă. Pe măsură ce conexiunile cu exteriorul sunt tăiate, guvernul a investit în platforme autohtone și în controlul conținutului de pe acestea. Rețeaua socială VKontakte a fost adusă sub influența companiei de stat Gazprom, asigurând loialitatea managementului față de linia oficială. Serviciul de mesagerie Telegram, după ce a eșuat blocarea sa, a fost cooptat într-un compromis tacit: este tolerat, ba chiar folosit de instituții și oficiali ruși, atâta timp cât nu găzduiește apeluri la protest împotriva guvernului. În paralel, cenzorii monitorizează grupurile și canalele publice, șterg sau demontează conținutul anti-regim și sufocă distribuția știrilor incomode prin roboți de postare a propagandei pro-guvernamentale.

Viața într-o bulă informațională

Consecința directă a izolării internetului rus este crearea unei bule informaționale aproape ermetice pentru cetățenii de rând. În interiorul acestei bule, narațiunile controlate de stat domină aproape complet spațiul mediatic. Televiziunile naționale – principala sursă de știri pentru mulți ruși – sunt complet subordonate Kremlinului, iar acum și internetul începe să arate similar: fluxurile de informații online care ajung la public sunt filtrate și epurate de perspective externe sau critice.

Pentru un utilizator obișnuit din Rusia anului 2025, Facebook și Instagram nu există, Twitter este inaccesibil, presa occidentală este blocată, iar Google oferă rezultate trunchiate (cele conforme politicii locale). Căutând știri pe Yandex (motorul de căutare rusesc), va primi preponderent articole din presa pro-Kremlin sau surse oficiale. Pe rețelele sociale autohtone, conținutul viral este controlat: de exemplu, în comunitățile VKontakte administratorii șterg postări anti-război pentru a nu atrage pedepse, iar hashtag-urile incomode sunt îngropate de postări alternative coordonate. Astfel, cetățeanul de rând este închis într-un ecosistem informațional omogen, unde criticile la adresa guvernului abia se aud.

Un efect psihologic notabil al acestei izolări este că mulți ruși ajung să nu mai fie expuși la perspective alternative și să creadă că versiunea oficială a realității este singura. De pildă, evenimente majore precum conflictul din Ucraina sunt prezentate într-o cu totul altă lumină în media rusă față de restul lumii, iar publicul intern, neavând acces facil la contra-narațiuni, tinde să accepte versiunea propagată de autorități. Algoritmii platformelor locale (precum fluxul de știri din VK) pot fi programați să amplifice mesajele patriote și să minimizeze știrile negative, cimentând astfel bula informațională.

Desigur, segmentul de populație conectat la tehnologie și dornic de informare caută modalități de a sparge această bulă. Unii folosesc VPN-uri (riscând amenzi), rețele TOR sau proxy-uri pentru a accesa site-uri străine. Alții urmăresc canalele de Telegram ale presei exilate (Meduza, Dojd – TV Rain, Novaia Gazeta Europe etc.), care continuă să emită online din afara țării. Însă aceste soluții sunt limitate la o nișă relativ mică, în principal tineri din mediul urban. Marea masă a populației, mai puțin tehnică sau fără cunoștințe despre ocolirea cenzurii, rămâne captivă în discursul oficial. Astfel, regimul reușește să genereze un consens artificial: opoziția pare să fi dispărut, nemulțumirile sociale rareori ajung să se viralizeze, iar imaginea lumii pentru un rus de rând este cea construită de media de stat.

Indicatorii globali confirmă deteriorarea libertății internetului în Rusia. Dacă în anii 2000 Runet-ul era considerat parțial liber, după 2015 organizațiile internaționale l-au reclasificat la „fără libertate” din perspectiva accesului la informație. Rusia a fost trecută pe lista neagră a „dușmanilor internetului” de către Reporteri Fără Frontiere încă din 2014. Scorul Freedom House pentru libertatea internetului rus a scăzut constant (de la 60/100 în 2014 la 67/100 în 2018 – scorurile mai mari indicând mai puțină libertate) , iar de atunci tendința s-a agravat. Aceste evaluări nu fac decât să cuantifice ceea ce utilizatorii simt zilnic: internetul rusesc a devenit un intranet național, supravegheat și cenzurat.

Paralelele cu China și Iran: trei modele de izolare digitală

Ceea ce face Rusia în prezent nu este fără precedent – China și Iran au parcurs deja drumuri similare în direcția izolării digitale, deși cu nuanțe proprii. Cele trei țări împărtășesc viziunea suveranității internetului, unde statul controlează strâns fluxul informațional pe teritoriul său, însă au ajuns acolo pe căi diferite și au niveluri diferite de închidere.

China reprezintă modelul cel mai strict și vechi de internet național controlat. Încă din anii 2000, Beijingul a construit ceea ce Occidentul a numit metaforic „Marele Firewall al Chinei” – un ansamblu de legi și tehnologii care blochează accesul la site-urile străine selectate și încetinesc traficul de date transfrontelier. În China, mii de site-uri occidentale sunt inaccesibile: Google, Facebook, Twitter, YouTube, Wikipedia – toate au fost blocate de ani buni. În locul lor, chinezii folosesc alternative locale puternic monitorizate: Baidu în loc de Google, WeChat și Weibo în loc de Facebook/Twitter, Youku în loc de YouTube ș.a. Efectul este că cetățenii chinezi trăiesc de facto într-un internet paralel, unde conținutul este filtrat politic, iar cenzura elimină prompt orice material „periculos” pentru partid. Rolul Marelui Firewall este explicit să limiteze accesul la surse externe de informație și să oblige companiile străine să se conformeze regulilor interne dacă doresc acces (de exemplu, Apple a eliminat aplicații din App Store-ul chinez la cererea autorităților). China a demonstrat astfel că un stat poate menține o economie digitală robustă (Alibaba, Tencent, JD.com sunt giganți globali) în timp ce ține internetul sub un clopot etanș de sticlă. Rusia a privit cu admirație și interes către modelul chinez – de altfel, există cooperare directă: din 2015 experți ruși lucrează cu omologii chinezi pentru implementarea sistemelor de retenție a datelor și filtrare internet în Rusia.

Iranul este un alt exemplu de țară care își “naționalizează” internetul. Teheranul a dezvoltat Rețeaua Națională de Informații (NIN), un proiect demarat în anii 2010 și intensificat sub președintele Raisi (2021). Scopul declarat al NIN este de a reduce dependența de internetul global și de a oferi o infrastructură domestică prin care autoritățile pot controla mai eficient conținutul și utilizatorii. În practică, Iranul a construit servere locale, centre de date și linii de comunicație interne care să poată susține funcționarea serviciilor online chiar și dacă legătura externă este întreruptă. Astfel, regimul de la Teheran a reușit ca în momente de criză – de exemplu, în noiembrie 2019, când protestele împotriva creșterii prețului la benzină zguduiau țara – să oprească aproape complet accesul la internetul extern (un blackout aproape total timp de o săptămână) și totuși să mențină online serviciile interne precum cele bancare sau site-urile guvernamentale. Această „decuplare controlată” a izolat protestatarii de lume și a îngreunat organizarea lor, evidențiind eficiența unui internet național separat.

În ultimii ani, Iranul a mers și mai departe cu strategia de descurajare a folosirii internetului global. Conform Freedom House, regimul a făcut accesul la rețeaua globală tot mai anevoios și costisitor, forțând utilizatorii către versiunea domestică a internetului, unde autoritățile pot cenzura și supraveghea eficient . De pildă, furnizorii iranieni au crescut tarifele la conexiunile externe cu 30–40%, au redus lățimile de bandă pentru traficul internațional și au oferit viteze mai bune la accesarea resurselor locale. Totodată, Iranul a interzis în 2023 prin decizie oficială VPN-urile nelicențiate, împingându-i pe cei ce doreau să evite filtrarea către instrumente de „ocolire” dezvoltate intern, pe care le poate controla (o stratagemă similară se conturează și în Rusia). Cu aceste măsuri, autoritățile iraniene au creat o „rețea halal” (cum a fost numită neoficial) – un internet „curat” din punct de vedere ideologic, după normele regimului islamic.

Atât China, cât și Iranul, așadar, trăiesc într-o realitate digitală aparte, unde cortinele invizibile ale cenzurii delimitează ce informație intră și iese din țară. Rusia, deși a pornit mai târziu pe acest drum, a recuperat rapid terenul. În prezent, cele trei țări se află în avangarda izolării internetului: potrivit evaluărilor independente, China și Iranul au un nivel de cenzură online „pervasiv”, iar Rusia se apropie vertiginos de același grad (harta de mai jos ilustrează nivelurile cenzurii internet la nivel global, cu China, Iran și Rusia evidențiate printre statele cu cele mai severe restricții).

Nivelul cenzurii internetului și al supravegherii online la nivel global (2018). Țările colorate în roz prezintă cenzură pervasivă a internetului și/sau supraveghere extensivă a comunicațiilor digitale, în timp ce cu verde sunt marcate țările cu puține restricții. Se observă că Rusia, Iran și China (în nuanțe de roz intens) se numără printre statele cu cel mai ridicat grad de control asupra internetului.

Desigur, există și diferențe. China a construit de la zero un internet izolat, iar cetățenii săi sunt obișnuiți de mult cu lipsa accesului la serviciile occidentale – mulți tineri chinezi nici nu au auzit de Facebook sau Twitter, având echivalente locale pentru orice. Rusia, în schimb, a trecut prin tranziția dureroasă de la un internet relativ deschis (anii 2000) la unul din ce în ce mai închis, ceea ce a generat nemulțumiri în rândul celor care gustaseră libertatea online. Iranul se situează undeva la mijloc: populația avea acces parțial la unele rețele (Instagram, WhatsApp erau foarte populare până recent), dar regimul le-a tăiat când a considerat necesar, folosind infrastructura NIN.

Un alt aspect distinct este că China a dezvoltat tehnologii proprii extrem de sofisticate de cenzură (inclusiv inteligență artificială care monitorizează rețelele în timp real, recunoaștere a imaginilor pentru cenzurarea memelor etc.), pe când Rusia și Iranul au importat sau copiat unele soluții. Rusia, de exemplu, a cumpărat echipamente DPI de la firme care au colaborat cu experți chinezi, adaptându-le la infrastructura sa. Iranul, confruntat cu sancțiuni, a trebuit să improvizeze mai mult – se crede că a primit asistență tehnică de la China în dezvoltarea NIN, iar Rusia însăși ar fi oferit Teheranului consultanță recent, dată fiind alianța lor politică emergentă.

În concluzie, Rusia, China și Iran demonstrează că fragmentarea internetului la nivel național a devenit realitate. Fiecare dintre ele și-a construit, cu motive ideologice sau de securitate, propria versiune de „intranet național” unde informația este calibrată de sus. Aceste exemple ridică îngrijorări majore privind viitorul libertății pe internet: dacă astfel de modele se extind, visul unui internet global, deschis și liber riscă să se transforme într-un mozaic de rețele separate, controlate strict de guvernele locale.

Concluzie

În cazul Rusiei, propriul internet suveran nu mai este doar un plan teoretic, ci o realitate din ce în ce mai palpabilă. Printr-o combinație de legi stricte, infrastructură tehnologică de filtrare și represiune a vocilor independente, Kremlinul a reușit să creeze condițiile în care rușii trăiesc informațional într-o lume separată de restul planetei. De la testele reușite de deconectare din 2021 până la blocarea surdă a milioane de site-uri în 2025, Rusia a demonstrat că își poate controla “robinetul” de internet după bunul plac. Iar într-o societate unde alternativele media au fost eliminate una câte una, cetățenii captivi în bula digitală nu mai primesc decât mesajul uniform al puterii.

Acest „Zid digital” ridicat de Rusia nu doar izolează populația de idei și informații globale, dar servește și ca model pentru alte regimuri autoritare. Așa cum Rusia s-a inspirat din exemplul chinez, și alte state ar putea vedea în suveranitatea internetului o cale de a-și blinda regimul contra influențelor externe și a contestării interne. Prețul plătit, însă, este ruperea legăturilor cu lumea și stagnarea societății într-un ecosistem informațional controlat. Pentru rușii de rând, asta înseamnă mai puțină cunoaștere, mai puțină libertate de exprimare și o închidere forțată într-o perspectivă unică – cea aprobată de stat. Rusia și-a construit propriul internet, dar odată cu zidurile digitale ridicate, și-a zidit propriii cetățeni într-o colivie invizibilă a informației.