În ultimii ani, termenul „hibrid” a devenit omniprezent în industria auto. Aproape orice producător auto are în ofertă modele etichetate drept „hibride”, de la SUV-uri compacte până la sedanuri premium. Totuși, puțini șoferi știu cu adevărat ce înseamnă o mașină hibridă și cât de mare este diferența dintre un sistem cu adevărat electrificat și unul care doar poartă, convențional, această titulatură. În realitate, hibridizarea nu e un concept unitar, ci o gamă foarte largă de tehnologii, unele doar simbolice, altele cu adevărat avansate.
Ce este, de fapt, o mașină hibridă
Prin definiție, un vehicul hibrid folosește două surse de propulsie — una termică (pe benzină sau motorină) și una electrică. Ideea este ca motorul electric să asiste sau chiar să înlocuiască temporar motorul cu ardere internă, contribuind la o eficiență mai bună și emisii reduse. În teorie, orice mașină care poate folosi energie electrică pentru a-și pune roțile în mișcare poate fi considerată hibridă.
Totuși, în practică, există mai multe tipuri de arhitecturi hibride , de la cele foarte simple la cele complexe. Primele niveluri, precum sistemele BSG (Belt Starter Generator) sau ISG (Integrated Starter Generator) , sunt forme de electrificare minimală. Ele nu pot deplasa mașina pur electric, ci doar ajută motorul termic la pornire sau în momentele de accelerație, reducând consumul. Acestea sunt adesea denumite Mild Hybrid , cu sisteme electrice de 12V sau 48V.
Abia începând cu poziționarea motorului electric între motorul termic și cutia de viteze — așa-numitul sistem P2 — mașina devine capabilă să ruleze pur electric, chiar și pe distanțe scurte. De aici încolo, intrăm în zona „adevăratelor” hibride, care pot combina în mod inteligent ambele surse de energie pentru deplasare.
Cum se diferențiază tipurile de hibride moderne
Cele mai avansate sisteme hibride pot fi clasificate în funcție de modul în care motorul electric este integrat. Configurațiile P3 și P4 implică montarea motorului electric în transmisie sau direct pe puntea opusă celei acționate de motorul termic, oferind astfel tracțiune integrală fără un arbore mecanic clasic. În aceste cazuri, vehiculul poate funcționa exclusiv electric pe perioade mai lungi și chiar la viteze ridicate, în special dacă vorbim despre un Plug-In Hybrid (PHEV) , adică un sistem hibrid care se poate încărca la priză.
PHEV-urile dispun de baterii de capacitate mai mare, ceea ce le permite o autonomie electrică de zeci de kilometri , iar motorul termic intervine doar când bateria se descarcă. Totuși, aceste sisteme implică un cost mai mare, o greutate suplimentară și o complexitate crescută a ansamblului.
Există și o categorie rară, P5 , unde motoarele electrice sunt montate direct în roți — o soluție cu potențial, dar complicată tehnic, folosită mai ales în prototipuri sau vehicule speciale. Interesant este că primul hibrid din lume, construit de Ferdinand Porsche la sfârșitul secolului al XIX-lea, folosea exact acest tip de arhitectură.
De ce unele „hibride” nu sunt chiar hibride
Mulți producători aplică eticheta „Hybrid” și modelelor care, tehnic, nu pot funcționa electric nici măcar câteva secunde. În aceste cazuri, motorul electric acționează doar ca generator sau ca sistem de asistență la pornire, fără aport real la propulsie. Astfel de mașini beneficiază totuși, legal, de clasificarea „Hibrid 01” sau „Hibrid 02” în cartea de identitate, ceea ce le conferă uneori scutiri de taxe sau avantaje în programele de mediu, deși nivelul lor de electrificare este minim.
Această lipsă de diferențiere în legislația românească creează confuzii majore. În unele localități, mașinile hibride beneficiază de parcare gratuită și reducere de impozit, în timp ce în altele sunt tratate la fel ca un automobil convențional. De asemenea, programele de tip Rabla nu fac o ierarhizare clară între hibridul ușor și cel complet, ceea ce duce la discrepanțe între județe și chiar la interpretări diferite de la o primărie la alta.
Ce înseamnă un hibrid „autentic”
Conform definiției acceptate de marii producători, precum Toyota, un hibrid autentic este acela care poate deplasa mașina pur electric, fără ajutorul motorului termic, cel puțin pentru o perioadă limitată. În plus, ambele motoare trebuie să contribuie activ la propulsie, nu doar la pornire sau recuperarea energiei la frânare.
Adevărata hibridizare presupune deci colaborare reală între motorul termic și cel electric, cu o baterie de capacitate suficientă, un sistem de voltaj înalt (până la 400V) și o transmisie capabilă să gestioneze ambele surse de putere.
Prin urmare, nu toate „hibridele” sunt la fel. Unele doar mimează electrificarea, altele o aplică integral, iar diferența dintre ele se vede în eficiență, performanță și, mai ales, în comportamentul din trafic.