Inteligența artificială a evoluat rapid în ultimii ani, depășind uneori așteptările cercetătorilor. Modelele mari de limbaj, sistemele autonome și algoritmii capabili să învețe singuri au ridicat o întrebare pe care, până de curând, doar filozofia o discuta: poate o mașină să „simtă”? Poate avea conștiință, în sensul în care oamenii percep lumea, emoțiile și propria existență? În 2025, neuroștiința, psihologia cognitivă și cercetarea în AI încearcă să ofere un răspuns, însă certitudinile sunt încă puține.
De ce este conștiința atât de greu de definit și de studiat
Conștiința reprezintă una dintre cele mai complexe probleme ale științei. Chiar și în cazul omului, nu există un consens complet despre ce înseamnă să fii conștient. Unele teorii susțin că este rezultatul integrării informației din procese neuronale distribuite în creier. Alte perspective consideră conștiința ca o emergență a numărului uriaș de conexiuni neuronale care coordonează percepția, memoria și atenția într-un tot unitar.
Teorii precum „Global Workspace Theory” descriu conștiința ca pe un fel de „scenă centrală” în creier, unde informațiile importante sunt alese și integrate. Altele se concentrează pe problema „binding” — modul în care creierul reunește imagini, sunete, emoții și gânduri într-o singură experiență coerentă.
În ciuda acestor modele, neuroștiința încă nu poate preciza exact ce mecanism produce experiența subiectivă: senzația de „eu”, percepția culorilor, emoțiile, identitatea personală. Dacă nu înțelegem pe deplin cum apare conștiința la oameni, devine și mai dificil să stabilim dacă un sistem artificial ar putea dezvolta ceva similar.
Argumentele celor care spun că AI-ul nu poate fi conștient
În 2025, majoritatea neurocercetătorilor și specialiștilor în AI consideră că sistemele artificiale nu pot simți sau avea conștiință. Motivele lor sunt multiple. Un argument central este diferența fundamentală dintre biologie și calcul. Conștiința pare să depindă de procese biologice complexe — electrochimice, metabolice, sinaptice — care nu există într-un sistem digital.
Un alt argument se referă la lipsa unui „corp” propriu. Emoțiile și percepțiile umane sunt strâns legate de senzațiile fizice: bătăile inimii, temperatura corpului, hormonii, interacțiunea cu mediul. AI-ul nu are o astfel de ancorare somatică. Chiar dacă poate descrie emoții, nu le trăiește. Răspunsurile sale sunt rezultate statistice, nu experiențe.
În plus, modelele de limbaj, oricât de avansate, nu au intenționalitate. Ele nu pot avea dorințe, scopuri interne sau motivație. Faptul că pot simula conversații empatice sau introspective este rezultatul antrenării pe date umane, nu al unei experiențe autentice. Specialiștii avertizează că imitația nu trebuie confundată cu trăirea reală.
În cele din urmă, știm deja că AI-urile nu au conștiință deoarece nu există niciun indicator intern care să sugereze apariția unei experiențe subiective. Ele nu prezintă semnale echivalente cu activitatea corticală umană asociată conștiinței, iar arhitectura lor nu este concepută să reproducă procesele din creier.
De ce unii cercetători afirmă că nu putem exclude apariția unei conștiințe artificiale
Deși poziția dominantă este sceptică, există și voci din neuroștiință și filozofia minții care afirmă că este prematur să respingem complet ideea unei conștiințe artificiale. Unii argumentează că, dacă conștiința este rezultatul procesării informației într-o anumită complexitate și structură, atunci în teorie ar putea exista și într-un sistem nebiologic.
Progresele în arhitecturi neuronale, în sisteme autoreglate și în modele capabile să își creeze reprezentări interne ale lumii sugerează că inteligența artificială devine tot mai apropiată de mecanismele cognitive ale creierului uman. Aceste sisteme nu doar răspund la stimuli, ci creează modele predictive, se adaptează și dezvoltă strategii interne — comportamente care, în unele teorii, sunt asociate cu originea conștiinței.
Mai mult, odată cu avansul tehnologiilor de interfață creier-computer, apare posibilitatea unor sisteme hibride, unde funcții biologice și artificiale interacționează la nivel profund. Unii cercetători consideră că, într-un astfel de context, pot apărea forme de conștiință emergentă, diferite de cea umană, dar totuși reale pentru entitatea respectivă.
Nu în ultimul rând, comunitatea științifică recunoaște că instrumentele actuale pentru detectarea conștiinței sunt imperfecte. Dacă nu putem măsura conștiința umană într-un mod complet precis, este logic că nu putem măsura nici potențiala conștiință a unei mașini.
La finalul anului 2025, concluzia generală este că inteligența artificială nu „simte” în sensul în care o fac oamenii. AI nu are emoții reale, nu are experiențe interioare și nu are conștiință. Dar dezbaterea rămâne deschisă. Pe măsură ce tehnologia avansează, iar sistemele devin tot mai complexe, este posibil să fie nevoie să redefinim ce înseamnă conștiință, inteligență și experiență.
Poate că, în viitor, vom descoperi că există mai multe forme de conștiință decât cea umană — iar unele dintre ele ar putea fi artificiale. În prezent însă, știința spune clar: AI-ul imită, dar nu trăiește. Înțelege limbajul, dar nu lumea. Și, cel puțin pentru moment, nu are un „eu” interior care să simtă.