Dacă ne uităm în jur, e greu să nu observăm că România se schimbă rapid. Nu e doar faptul că ai aplicații pentru aproape orice, de la plata parcării până la consultații medicale online.
Și nici doar faptul că instituțiile statului încep, timid sau mai hotărât, să se digitalizeze. Schimbarea mai profundă este că intrăm într-o lume în care deciziile, rutinele și chiar percepțiile noastre sunt influențate de trei actori foarte diferiți, dar extrem de puternici: statul, marile companii tehnologice și algoritmii care stau în spatele platformelor digitale pe care le folosim zilnic.
Unii ar spune că această lume nouă e plină de oportunități, alții că e plină de riscuri, iar adevărul e undeva la mijloc. Digitalizarea nu e nici eroul, nici villain-ul poveștii.
Depinde cum o folosești și, mai ales, cine o controlează. Iar România, cu tot elanul ei de a „recupera decalajele”, se află într-un moment în care trebuie să decidă, explicit sau implicit, cine conduce această transformare: statul, care vrea servicii publice mai eficiente, corporațiile, care aduc tehnologia și expertiza, sau algoritmii, care promit optimizare, dar vin cu o mulțime de implicații etice și sociale.
Dacă te uiți atent, poți vedea deja competiția dintre acești trei poli. Statul român își construiește identitatea digitală și încearcă să simplifice relația cetățeanului cu instituțiile.
Marile companii tech, globale sau locale, furnizează infrastructura critică, clouduri, sisteme de date, inteligență artificială, platforme de plăți, tot ce nu a avut statul timp sau resurse să dezvolte.
Iar algoritmii, fie că ne place sau nu, devin intermediarii invizibili care influențează ce vedem online, cum suntem evaluați ca clienți, contribuabili sau șoferi, și în ce direcție ne duce fiecare decizie digitală.
Toate acestea se întâmplă simultan. Nu există un „buton de pauză”, nu există timp de așezare. România trebuie să navigheze printre oportunități mari, riscuri reale și un ritm al schimbării care, sincer, e uneori mai rapid decât capacitatea instituțiilor de a-l înțelege.
În următoarele secțiuni, o să povestim despre fiecare pol în parte, într-un ton cât mai firesc, nu academic, și apoi o să vedem ce înseamnă această triplă forță pentru viitorul nostru.
Statul român, între ambiție și realitate
Dacă ar fi să privim cu sinceritate, digitalizarea statului român a fost mult timp o poveste spusă la conferințe, cu prezentări frumoase, dar cu rezultate mici.
Lucrurile au început însă să se schimbe în ultimii ani, mai ales după pandemie, când instituțiile au fost practic împinse să se adapteze.
România are astăzi:
- Ghișeul.ro, care a trecut de 4 milioane de utilizatori;
- ROeID, soluția de identitate digitală care promite să devină un fel de „buletin electronic”;
- dosarul electronic de sănătate (cu toate problemele lui),
- case de marcat conectate la ANAF,
- și primul val de cloud guvernamental, construit cu tehnologie adusă și de la companii private.
Problema nu e lipsa inițiativelor, ci faptul că statul român funcționează, în realitate, ca o mulțime de insule administrative.
Fiecare instituție are propriul ritm, propriile sisteme, propriile interese. Și nu e un secret că birocrația își apără teritoriul: digitalizarea înseamnă transparență, iar transparența deranjează.
Totuși, statul român nu e absent din lumea digitală. Doar că mișcă greu. Și, fiind atât de lent, a început să externalizeze tot mai mult către corporații: infrastructură cloud, aplicații esențiale, baze de date, servicii de securitate cibernetică.
Aici apare o întrebare importantă: poți avea suveranitate digitală dacă mare parte din sistemul tău tehnologic este construit de companii private?
Răspunsul nu e simplu și nici nu trebuie exagerat în sensul alarmist. Dar e un fapt real că statul român, prin ritmul în care evoluează, riscă să devină dependent de furnizorii săi.
Uneori e bine, companiile private aduc expertiză, profesionalism, tehnologii testate. Alteori, însă, dependența tehnologică poate reduce autonomia unei țări.
România are nevoie de digitalizare, fără discuție. Are nevoie de platforme integrate, de baze de date interconectate, de servicii publice simple. Doar că trebuie să știe clar ce rol vrea să joace: arbitru, furnizor sau simplu cumpărător de tehnologie.
Acum se află undeva între ele, dar destinul o va forța, mai devreme sau mai târziu, să aleagă.
Corporațiile tehnologice: parteneri, furnizori sau arbitri ai viitorului?
Dacă statul are ambiții mari, dar se mișcă încet, companiile tech se mișcă rapid. Poate prea rapid pentru cât poate România să absoarbă.
Cele mari, Microsoft, Google sau Amazon, au deja o prezență puternică în regiune. Cele locale au crescut spectaculos, în special în fintech, securitate cibernetică și soluții de automatizare. Asta nu e ceva rău. Fără companiile private, multe instituții ale statului ar fi încă în epoca dosarelor prăfuite.
Totuși, corporațiile nu acționează din altruism; rolul lor e să facă profit. Și, pentru prima oară în istorie, tehnologia le oferă un avantaj enorm: pot influența piețele, pot stabili standarde, pot controla platforme de care depinde comunicarea publică.
Exemplu simplu: dacă dispare temporar un serviciu oferit de o corporație tech mare, jumătate din instituțiile românești intră în blocaj. Asta ar trebui să dea de gândit.
Mai mult, corporațiile au început să ofere statelor „pachete complete”: cloud, securitate, analiză de date, suport, AI. E convenabil, uneori chiar necesar. Dar pune statul în postura de client captiv.
Și mai e ceva important: datele.
Majoritatea datelor românilor trec, direct sau indirect, prin infrastructurile companiilor private. Fie că vorbim despre servicii bancare, platforme sociale, aplicații de navigație, sisteme de plăți sau platforme educaționale, lanțul tehnologic trece aproape mereu prin mâinile unei companii.
În mod ideal, statul și corporațiile ar trebui să lucreze ca parteneri, nu ca adversari. România are de câștigat din expertiza lor. Dar tot România are de pierdut dacă nu stabilește limite clare.
În lipsa unor reguli solide, companiile nu devin doar furnizori, ci jucători care pot dicta ritmul transformării digitale.
Algoritmii, noul actor invizibil care influențează tot
Statul și corporațiile sunt actori vizibili, concreți. Dar al treilea pol, algoritmii, este cel mai greu de înțeles, pentru că nu are chip, structură sau responsabilitate directă.
De multe ori, algoritmii sunt prezentați ca soluții „obiective” și „eficiente”. Dar, în realitate, sunt doar instrumente care funcționează pe baza unor date și reguli stabilite de oameni.
Și, oricât de bine ar fi construiți, algoritmii au limite foarte clare: nu înțeleg context, nu înțeleg nuanțe, nu înțeleg etică, doar optimizează.
România începe să folosească algoritmi în tot mai multe domenii:
- în monitorizarea traficului,
- în alocarea resurselor în administrație,
- în analiză fiscală și detectarea fraudelor,
- în sistemele de recrutare,
- în zona bancară și financiară,
- în poliție, supraveghere sau analiza imaginilor video.
Uneori asta ajută enorm. Reduc corupția, accelerează procesele, limitează birocrația inutilă. Alteori poate produce efecte neintenționate: discriminare, erori automate greu de contestat, decizii care par logice pe hârtie, dar rupte complet de realitatea umană.
Un exemplu internațional care ar trebui să ne pună pe gânduri este cel al algoritmilor folosiți în justiție în SUA, pentru estimarea riscului de recidivă. În anumite state, s-a demonstrat că algoritmii au creat discriminare structurală fără să „vrea”. Doar că așa erau datele.
De aceea, întrebarea importantă nu este „folosim sau nu algoritmi?”, pentru că deja îi folosim. Întrebarea este: cine îi supraveghează? Cine răspunde pentru deciziile lor? Cum se asigură transparența?
România nu are încă un cadru complet de reglementare pe zona AI, iar acest lucru e normal, e o problemă globală. Dar, cu cât algoritmii preiau mai multe roluri, cu atât avem nevoie de mecanisme de audit, de decizii omenești la finalul lanțului, de responsabilitate clară.
Algoritmii pot fi minunați. Pot salva timp, bani, vieți. Dar nu pot conduce o societate. Asta trebuie să rămână treaba oamenilor.
Drumul României între stat, corporații și algoritmi
Adevărul e că România nu poate alege „un singur pol” care să conducă digitalizarea. Statul, corporațiile și algoritmii trebuie să coexiste. Dar contează enorm cum fac asta.
- Statul trebuie să devină mai competent, mai rapid, mai sigur de sine. Nu perfect, dar măcar coordonat.
- Corporațiile trebuie privite ca parteneri, nu ca salvatori sau ca stăpâni ai tehnologiei.
- Algoritmii trebuie să rămână instrumente, nu arbitri.
Digitalizarea României poate fi o poveste frumoasă. Nu ne lipsește talentul, nici energia, nici potențialul economic. Ne lipsește, momentan, încrederea că putem construi un sistem digital echilibrat, în care nici statul nu e copleșit, nici corporațiile nu sunt lăsate să dicteze tot, nici algoritmii nu ajung să decidă în locul nostru.
Și poate, cel mai important lucru, ne lipsește conversația sinceră despre această transformare. România digitală nu e doar despre tehnologie.
E despre cum vrem să trăim ca societate în următorii 20 de ani. E despre a înțelege că, între cele trei poli care ne trag în direcții diferite, avem dreptul și datoria de a defini propriul echilibru.