Dependența europeană de ecosistemele digitale americane a devenit parte din rutina cotidiană, iar România nu face excepție. Trăim prin Facebook, căutăm cu Google, lucrăm în Microsoft 365, stocăm în cloud și ne informăm prin platforme și infrastructuri care își au centrul de greutate în Statele Unite. Dependența este atât de puternică încât o întrerupere de serviciu poate bloca plăți, întârzia livrări și opri fluxuri de lucru. Fără a cădea în dramatism, relația seamănă cu dependența oamenilor de halucinogene: o combinație de obișnuință, confort și risc, greu de întrerupt fără un plan serios.
În acest context, liderii europeni vorbesc tot mai apăsat despre suveranitate digitală. Ideea promite libertate de alegere, capacitatea de a migra între furnizori și control real asupra datelor și infrastructurilor. Problema este că dorința politică este mai clară decât drumul de urmat, iar diferențele dintre capitale complică transformarea sloganului în politică publică coerentă.
Ce înseamnă cu adevărat suveranitatea digitală
Suveranitatea digitală are o componentă tehnică și una strategică. Partea tehnică înseamnă standarde deschise, portabilitate a datelor și a aplicațiilor, reziliență operațională și protecție juridică împotriva ingerințelor externe. Partea strategică vizează dezvoltarea și scalarea unor alternative europene competitive în cloud, securitate cibernetică, inteligență artificială și semiconductori, astfel încât administrațiile și companiile să poată alege soluții performante fără a rămâne captive într-un singur ecosistem.
Cele două dimensiuni nu sunt identice, dar se pot sprijini reciproc. Dacă poți muta rapid datele și aplicațiile între furnizori, scade riscul de blocaj și crește puterea de negociere. Dacă apar platforme europene viabile, prețurile și calitatea serviciilor se aliniază mai bine la interesele locale. Fără aceste condiții, suveranitatea rămâne o promisiune frumoasă, dar greu de tradus în beneficii concrete pentru cetățeni și organizații.
Europa vrea suveranitate tehnologică.
De ce Europa ezită între Paris și Berlin, iar România simte efectele
Franța împinge o viziune axată pe campioni locali și pe arhitecturi protejate de influențe externe, mai ales în cloudul pentru sectorul public și pentru date sensibile. Germania preferă o abordare orientată spre piață, care să mențină deschise legăturile cu furnizorii globali, dar să impună reguli europene ferme de securitate, transparență și guvernanță a datelor. Rezultatul este un compromis fragil, în care documentele oficiale promit simultan întărirea capacităților proprii și colaborare cu parteneri considerați de încredere, notează Politico.
În practică, licitațiile mari din administrații și corporații ajung frecvent la furnizori americani, pentru că ofertele au scală, integrare și timp de implementare greu de egalat. Inițiativele europene suferă de fragmentare, de calendare nealiniate și de lipsă de scară, ceea ce întârzie apariția unor alternative comparabile ca performanță și cost. România trăiește aceleași realități ca restul continentului, cu un țesut digital în care un număr mic de platforme americane structurează informarea, lucrul colaborativ și infrastructura de date. Singura excepție de masă vizibilă vine dinspre China, prin TikTok, care nu schimbă însă balanța generală a dependenței.
Ce ar presupune un plan european credibil, aplicabil și în România
Un plan credibil ar începe cu standarde obligatorii pentru portabilitatea datelor și a aplicațiilor, inclusiv pentru modelele de inteligență artificială, astfel încât migrarea între furnizori să fie rapidă și previzibilă. Achizițiile publice ar trebui coordonate și condiționate de interoperabilitate verificabilă, nu doar declarativă, iar sprijinul financiar pentru infrastructuri și platforme europene ar trebui legat de ținte măsurabile privind disponibilitatea, securitatea și costul total al proprietății. În paralel, regulamentele existente ar trebui aplicate consecvent, iar clasificarea datelor sensibile armonizată la nivelul UE, pentru a evita abordările divergente dintre state.
Pentru România, miza este pragmatică. Nu înseamnă să închidem ușa soluțiilor americane, ci să obținem libertatea de a alege și de a migra fără costuri prohibitive. Suveranitatea digitală nu este „izolaționism economic”, ci capacitatea de a controla propriile opțiuni tehnologice, astfel încât o pană sau o schimbare unilaterală de politică să nu mai paralizeze viața de zi cu zi.